Moldovenii „inventați”: ce demonstrează raportul Comisiei Cojocaru?
În 2010, o comisie creată de Mihai Ghimpu prezenta un raport despre perioada sovietică, de la RASS Moldovenească până la prăbușirea URSS. Documentul inventaria represiuni, deportări și politici ale puterii comuniste și cerea condamnarea oficială a acesteia. A rămas cunoscut ca raportul Comisiei Cojocaru, după numele președintelui ei, istoricul Gheorghe Cojocaru.
Raportul poate fi citit integral sau descărcat în fișierul original.
Am dat din întâmplare peste acest raport. De aici și revenirea la un document vechi de șaisprezece ani. Teza că sovieticii ar fi „inventat” moldovenii am întâlnit-o de multe ori; aici o găsim susținută cu autoritatea unei comisii prezidențiale. Merită văzut ce anume a demonstrat comisia și unde a pus verdictul în locul dovezilor.
Raportul afirmă că autoritățile sovietice au inventat, „în lipsa oricăror resorturi istorice şi etnoculturale”, o națiune moldovenească distinctă de cea română. În inventarul abuzurilor figurează și „negarea identităţii româneşti a populaţiei majoritare şi inocularea românofobiei”.
De la un dosar de deportare la certificatul de naștere al unei națiuni este totuși ceva drum. Raportul îl parcurge cu o ușurință remarcabilă.
Documentul cere condamnarea oficială a sistemului comunist, o lege a lustrației, interzicerea simbolurilor și schimbări în educație și în comemorarea trecutului. Este o sinteză istorică și un program politic, scris pe un ton acuzator. Afirmațiile nu sunt însoțite de note și referințe care să-i permită cititorului să verifice fiecare demonstrație.
Comisia vorbește cu aceeași siguranță despre ordine de deportare și despre identitatea unei populații. Numai că acestea sunt întrebări diferite, care cer dovezi diferite.
Condamnarea începe cu denumirea
Mihai Ghimpu, președinte interimar, a creat comisia la 14 ianuarie 2010, prin Decretul nr. 165-V. Ea trebuia să studieze instituțiile sovietice prin prisma drepturilor omului și să prezinte propuneri până la 1 iunie.
Denumirea „regim comunist totalitar” anunța deja direcția. Trecutul venea la cercetare cu eticheta pusă. Istoricilor le revenea sarcina să-l studieze și să-i dea o apreciere istorică și politico-juridică.
Cum a funcționat puterea în diferitele etape ale perioadei sovietice? Cât din verdict urma să rezulte din cercetare și cât era deja scris pe ușa comisiei?
Raportul dă aceeași sentință întregii perioade: sistemul ar fi fost „de la început şi până în ultimul moment al existenţei sale” criminal, represiv și lipsit de legitimitate. Teroarea stalinistă, destalinizarea și reformele de la sfârșitul anilor 1980 ajung sub aceeași etichetă. Ce s-a schimbat între aceste etape și ce a rămas la fel? Formula de condamnare lasă tocmai aceste diferențe neexplicate.
Cine vorbește în numele comisiei
Conducerea era formată din istoricul Gheorghe Cojocaru, președinte, Igor Cașu și Sergiu Musteață, vicepreședinți, și juristul Mihail Tașcă, secretar. Între membri se aflau istorici, sociologi, filologi, juriști și scriitorul Vladimir Beșleagă.
E de înțeles că nu fiecare membru era de acord cu fiecare cuvânt. Dar raportul a fost prezentat în numele întregii comisii. În sursele consultate apar dezacorduri despre metodă și despre rolul comisiei, însă nu și o respingere publică explicită, din partea membrilor, a concluziei despre „inventarea” națiunii moldovenești. Această lipsă de delimitare sugerează cel puțin o acceptare tacită a concluziei, care a ajuns la public ca poziție a comisiei.
Ceilalți 26 de membri
Vasile Bahnaru, Vladimir Beșleagă, Ion Casian, Sergiu Chircă, Lilia Crudu, Andrei Cușco, Demir Dragnev, Nicolae Enciu, Andrei Eșanu, Victor Juc, Alexandru Moșanu, Gheorghe Negru, Petru Negură, Viorica Olaru-Cemîrtan, Gheorghe Palade, Pavel Parasca, Anatol Petrencu, Elena Postică, Ion Sîrbu, Andrei Smochină, Veaceslav Stăvilă, Igor Șarov, Ion Șișcanu, Ludmila Tihonov, Octavian Țîcu și Ion Varta.
Alexandru Moșanu lăuda, în decembrie 2009, eficiența politică a cărții lui Cojocaru și o recomanda politicienilor. Pentru el, „moldovenismul” însemna deznaționalizarea moldovenilor considerați români, inclusiv în Republica Moldova de atunci.
Octavian Țîcu vorbea, în august 2010, despre construcția identitară a „moldovenilor, între ghilimele fiind spus”. Tot el descria statul sovietic moldovenesc ca „asistat din punct de vedere al etnogenezei de către Stalin”: moldovenii primeau ghilimele, iar etnogeneza, un autor la Kremlin.
Igor Cașu scria, în august 2010: „Ziua de 31 august este marcată în Republica Moldova ca zi a Limbii Române începând cu 1989.” Legea numea sărbătoarea „Limba noastră”; cititorului nu i se spunea că autorul folosea altă denumire decât cea oficială.
Anatol Petrencu devenea, în ianuarie 2010, prim-vicepreședinte al Mișcării Acțiunea Europeană. Studia trecutul în comisie și făcea politica prezentului la conducerea unui partid.
Dezacordurile erau publice înaintea raportului
În ianuarie–februarie 2010, Andrei Cușco declara în revista Contrafort că politica națională și caracterul colonial al sistemului sovietic provocau controverse în comisie. Avertiza împotriva unui rechizitoriu și a răfuielilor politice. Încă spera că membrii vor găsi o cale comună de lucru.
Petru Negură formula un avertisment și mai direct:
„În caz contrar, vom înlocui o propagandă prin alta”.
Negură propunea să fie cercetat felul în care funcționa puterea și să fie discutată și participarea localnicilor la abuzuri. Avertismentul venea chiar din interiorul comisiei.
Povestind ulterior despre lucrările din 2010, Cușco descrie o ruptură în etapa finală. Unii membri voiau un text academic mai neutru; majoritatea și președintele Cojocaru susțineau un mesaj militant. Potrivit lui, disputa a contribuit la amânarea publicării raportului integral și la redactarea sintezei analitice. Raportul vorbește într-un singur glas; în comisie se auzeau mai multe.
„Fără niciun resort”: concluzia mai mare decât dovada
Pasajul despre inventarea națiunii începe promițător: „Comisia a demonstrat”. Cititorul așteaptă, firesc, demonstrația. Primește concluzia. Documentele și argumentul prin care este exclus orice resort istoric anterior sovieticilor lipsesc din pasaj.
Cartea lui Cojocaru, Cominternul și originile „moldovenismului”, din 2009, cuprinde, potrivit unei recenzii din epocă, 157 de documente din anii 1924–1928. Acestea pot arăta cum a fost pregătit proiectul sovietic. Cum ar putea documentele despre acel proiect să dovedească și absența oricărui temei istoric anterior?
Un stat poate prelua o identificare mai veche, îi poate schimba sensul și o poate folosi în scopurile sale. Pentru a explica ce au făcut sovieticii, trebuie cercetat și ce exista înaintea lor. Altfel, „au construit un proiect politic” devine, pe nesimțite, „au inventat totul”.
Există documente anterioare puterii sovietice pe care o asemenea concluzie trebuie să le discute. În ediția din 1872 a lucrării Descriptio Moldaviae, Dimitrie Cantemir are un capitol intitulat De lingva Moldavorum și folosește denumirea lingva moldavica. Este o ediție din secolul al XIX-lea a unei opere mai vechi, nu un produs editorial sovietic.
La pagina 151, Cantemir spune că locuitorii Valahiei și Transilvaniei vorbesc aceeași limbă ca moldovenii. Numele moldovenesc și comunitatea de limbă apar, așadar, în același capitol. Istoria oferă aici ceva mai mult decât alegerea comodă între „invenție sovietică” și o identitate rămasă neschimbată de secole.
Inventarul fondului Sfatul Țării consemnează organizații și documente moldovenești din 1917, inclusiv Partidul Național Moldovenesc și Congresul Militarilor Moldoveni. Iată și folosirea politică a numelui moldovenesc, înaintea proiectului sovietic din 1924.
Ce au moștenit sovieticii, ce au schimbat și ce au introdus? Raportul sare peste această muncă atunci când declară că nu exista niciun resort istoric și etnocultural. Un cuvânt atât de cuprinzător ca „oricăror” cere și o demonstrație pe măsură.
Cine a stabilit identitatea majorității?
La punctul 28 al inventarului abuzurilor, autorii prezintă identitatea românească a populației majoritare ca premisă stabilită. Dar nu precizează dacă vorbesc despre autoidentificarea oamenilor, despre o clasificare etnolingvistică proprie sau despre apartenența națională considerată de ei legitimă.
Dosarele de persecuție și interdicțiile concrete pot arăta cum erau tratați cei care se identificau drept români. Pentru a demonstra că majoritatea populației își asuma această identitate este necesar un alt tip de material: mărturii reprezentative, anchete, corespondență și o analiză critică a recensămintelor și a categoriilor administrative. Raportul nu prezintă această demonstrație în pasajul respectiv.
Autorii reproșează puterii sovietice că le-a impus oamenilor o identitate. Dar pe ce dovezi le atribuie ei identitatea considerată corectă? Din pasaj lipsește tocmai vocea populației despre care se pronunță comisia.
„Românofobia” fără criteriu și fără măsurarea efectului
Același punct invocă „inocularea românofobiei”. Noțiunea nu este definită, nu este delimitată cronologic și nu este însoțită de exemple precise în acest inventar.
Ar fi trebuit separate ostilitatea față de români ca oameni, propaganda împotriva statului român, criticarea unui guvern și opoziția față de unire. Asumarea unei identități moldovenești distincte nu constituie, prin ea însăși, ostilitate față de români. Nici criticarea administrației interbelice nu devine automat o asemenea ostilitate.
Un manual sau o directivă arată ce voia puterea să transmită. Ce au crezut oamenii după aceea este altă întrebare. Raportul nu arată cum a fost primită propaganda și pe ce dovezi se bazează concluzia că românofobia a fost „inoculată” populației.
Deportările și scurtătura etnică
În ordinul pentru deportarea din 1949, criteriul nu era „moldovean”. Hotărârea din 6 aprilie enumera „chiaburi”, foști moșieri, mari comercianți, persoane acuzate de colaborare cu ocupanții, membri ai unor organizații politice și religioase și familiile lor. În 1951 erau vizați Martorii lui Iehova. Nu era nevoie să fii moldovean ca să fii deportat.
Nici „sovietic” nu însemna „rus”. Ordinele veneau de la conducerea sovietică, iar operațiunile implicau instituțiile centrale și republicane și executanți locali. Chiar raportul enumeră, printre victimele din 1941, moldoveni, ucraineni, găgăuzi, bulgari, ruși și evrei. Povestea „rușii i-au deportat pe moldoveni” șterge din tablou și victime, și responsabili.
Dosarele pot arăta cine a ordonat deportările și cine le-a executat. Nu pot demonstra că identitatea moldovenească a victimelor era inventată.
De la crime la „genocid”: lipsește o etapă a argumentului
Raportul propune condamnarea sistemului și pentru acte de genocid, alături de crime împotriva umanității. În definiția internațională a genocidului contează intenția de a distruge, integral sau parțial, un grup național, etnic, rasial sau religios ca atare. Raportul analitic nu identifică pentru fiecare fapt invocat grupul protejat, actul și dovezile acestei intenții. Calificarea juridică este avansată fără demonstrația individualizată necesară susținerii ei.
Ce intenție politică este documentată
Scopul schimbării conștiinței publice este explicit. Recomandarea 13 cere dezbateri în mass-media despre „esenţa inumană” a sistemelor condamnate. Recomandarea 12 cere un manual și un curs școlar dedicate totalitarismului. Raportul leagă îndeplinirea propunerilor de „asanarea climatului social, politic şi moral”. La punctul 2 propune chiar interzicerea cuvântului „comunist” și a derivatelor sale în denumirile unor organizații și instituții publice și private.
Comisia propune, așadar, schimbări în școală, în presă și în denumirile permise organizațiilor. Scopul politic este scris chiar în recomandările sale.
Igor Cașu asocia, în interviul din Contrafort, europenizarea cu desprinderea de crimele sovietice și de spațiul care separase Moldova de Europa. În această viziune, evaluarea trecutului susține o alegere geopolitică actuală: distanțarea de spațiul sovietic și apropierea de Europa.
Comisia propune interzicerea denumirilor „în conformitate” cu rezoluția din 2009 privind reunirea Europei divizate. Numai că rezoluția Adunării Parlamentare a OSCE cere cercetare, deschiderea arhivelor, educație democratică și combaterea glorificării totalitarismului. Interdicția generală a cuvântului „comunist” în denumirile instituțiilor publice și private nu apare acolo. Comisia adaugă interdicția, apoi îi pune alături referința europeană. Autoritatea este împrumutată; propunerea îi aparține.
O pedagogie a repulsiei față de trecutul sovietic
Textul nu se limitează la răspunderea pentru fapte determinate. Prezintă sistemul ca inuman în esență, întreaga sa existență ca lipsită de legitimitate și desprinderea de moștenirea sa ca o condiție a însănătoșirii societății. Există aici baza textuală pentru a vorbi despre o pedagogie a repulsiei față de trecutul sovietic: trecutul este transformat într-un reper negativ pentru educarea prezentului.
Această respingere globală poate fi numită, polemic, „sovietofobie”. În raport se vede concret cum funcționează: de la crimele puterii sovietice se trece la discreditarea identității moldovenești distincte și la interzicerea unor denumiri politice. Documentele despre represiune ajung să susțină verdicte despre cine sunt oamenii și ce nume au voie să folosească organizațiile lor.
Riscul unui mesaj rusofob apare atunci când „sovietic”, „rusesc” și „străin” ajung să însemne același lucru. Vina celor care au ordonat și executat represiunile poate fi astfel pusă în seama rușilor în general. Chiar datele raportului despre victimele ruse și executanții locali arată cât de înșelătoare ar fi această imagine.
Memoria victimelor nu are nevoie ca urmașilor lor să li se prescrie o etnie. O cercetare credibilă poate stabili cine a ordonat deportările, cine le-a executat și cum au funcționat politicile de identitate. Pentru fiecare dintre aceste întrebări există dovezi specifice. Ceea ce raportul nu demonstrează este că din răspunsurile la ele rezultă lipsa oricărui temei istoric al identității moldovenești.
Crimele trebuie documentate, iar identitățile oamenilor trebuie cercetate fără un verdict prestabilit asupra autenticității lor. Autoritatea unei comisii prezidențiale nu ține locul acestei demonstrații.