Milioanele din umbra unirii: ce spun documentele despre votul Sfatului Țării

În jurul votului Sfatului Țării din 27 martie/9 aprilie 1918 s-a păstrat o întrebare care revine de fiecare dată cînd sînt recitite documentele despre schimbarea statutului politic al Basarabiei: au existat plăți secrete pentru obținerea votului? Sursele arată un tablou mai complicat decît o singură poveste. Ele documentează negocieri politice intense, distribuiri publice de bani, acuzații despre milioane apărute încă din 1918 și mărturii ulterioare care indică sume și persoane concrete.

Ziua de dinaintea votului

Însemnările lui Alexandru Marghiloman plasează guvernul romîn la Chișinău în ajunul votului. La 26 martie/8 aprilie 1918, prim-ministrul a venit însoțit de o delegație guvernamentală din care făcea parte și Andrei Corteanu, secretar general al Ministerului Finanțelor. Marghiloman consemnează că Constantin Stere îl asigurase că „avem majoritatea”, iar despre Ion Inculeț scria: „s-a hotărît, mi-a dat asigurare”. Hotelul „Londra” apare în aceleași însemnări ca sediu al delegației romîne.

Aceste note confirmă negocierile politice și contactul direct cu conducerea Sfatului Țării. Ele consemnează însă și plăți publice, cu destinații declarate: 20.000 de lei pentru săracii Chișinăului prin episcopul-vicar, 20.000 de lei pentru opere bisericești prin arhimandritul Gurie, 10.000 de lei pentru un azil prin marele rabin și 50.000 de lei pentru Primăria Chișinăului. Aceste ajutoare oficiale nu sînt identice cu o plată secretă către deputați.

Rapoartele diplomatului spaniol Manuel Multedo descriu, la rîndul lor, întrevederile lui Marghiloman cu Ion Inculeț și cu alte personalități ale adunării. Diplomatul considera că negocierile urmăreau formula și procedura prin care urma să fie stabilită relația politică a Basarabiei cu Romînia. Sursa confirmă intensitatea tratativelor politice și rapiditatea rezultatului, fără să transforme negocierile într-o dovadă contabilă a unei mite.

Primele relatări despre bani apar în 1918

O relatare bulgară publicată la numai cîteva luni după vot a introdus în circulație una dintre cele mai cunoscute cifre. Ofițerul Konstantin Solarov, care a călătorit prin sudul Basarabiei în mai–iunie 1918, a consemnat o informație primită prin intermediul unor interlocutori locali. În nota legată de ziarul bulgar „Дневник” din 7 august 1918 apare afirmația că Marghiloman ar fi venit la Chișinău cu „șase milioane leva” și că banii ar fi fost împărțiți unor lideri ai Sfatului Țării.

Relatarea îi menționează pe Ion Inculeț, Daniel Ciugureanu, Ion Pelivan, Pantelimon Halippa și arhimandritul Gurie Grosu. Importanța documentară a textului este că acuzația circula deja în 1918, nu doar în scrieri politice apărute după instaurarea regimului sovietic. În același timp, informația este transmisă prin discuții și presă, iar textul bulgar folosește expres „leva”, nu „lei”. Prin urmare, el atestă existența timpurie a acuzației și a unei anumite versiuni despre bani, nu o evidență financiară a guvernului romîn.

De la acuzație politică la „dovadă irefutabilă”

În 1919, la Londra, Russian Liberation Committee a publicat The Case for Bessarabia. A Collection of Documents on the Rumanian Occupation, cu o prefață de Pavel Miliukov. Publicația, provenită din mediul rus antibolșevic, afirma că exista o „dovadă documentară și irefutabilă” privind mituirea unui număr considerabil de membri ai Sfatului Țării de către guvernul romîn.

Formularea arată cît de ferm era prezentată acuzația în acel mediu politic. Totodată, pasajul publicat nu reproduce documentul financiar la care face referire și nu precizează în acel loc nici suma, nici lista beneficiarilor. Cartea este astfel o mărturie despre existența și circulația acuzației în 1919, nu un registru financiar care poate fi verificat direct prin pasajul respectiv.

În 1922, Christian Rakovsky a formulat în franceză aceeași acuzație în termeni de „tromperie” și „corruption”. Poziția lui era legată de opoziția sovietică și ucraineană față de recunoașterea noului statut politic al Basarabiei. Textul confirmă răspîndirea internațională a acuzației, dar trebuie citit împreună cu poziția politică a autorului.

Jurnalul Șcerbaciov și suma de șapte milioane

În 1925, revista ucraineană sovietică „Летопись революции” a publicat studiul lui A. A. Reabinin-Skliarevski despre evenimentele politice din Basarabia. Autorul folosea și însemnările fiului generalului Dmitri Șcerbaciov, care lucrase ca adjutant la comandamentul Frontului Romîn.

Potrivit transcrierii publicate, însemnările vorbeau despre intrarea a 47 de membri ai Sfatului Țării în serviciul Romîniei și despre cheltuirea a șapte milioane de lei pentru mituire. O altă relatare atribuită aceluiași jurnal afirma că, la două zile după vot, Basarabia îi costase pe romîni șapte milioane și că suma fusese folosită pentru Directorat și Sfatul Țării.

Textul a apărut într-o publicație editată de Istpart-ul Partidului Comunist din Ucraina, deci contextul ideologic este evident. În același timp, referința la dosarul de arhivă al familiei Șcerbaciov a fost preluată și în cercetări academice ulterioare. Documentul trebuie citit ca o transcriere publicată într-un anumit cadru politic și nu trebuie confundat cu o verificare independentă a fiecărei plăți.

Pămîntul din 1928: un avantaj documentat, o altă întrebare

Un fapt material, separat de acuzațiile despre vot, este documentat prin lege. Monitorul Oficial nr. 74 din 31 martie 1928 prevedea împroprietărirea foștilor deputați ai Sfatului Țării și a foștilor membri ai guvernului autonom care avuseseră un rol în evenimentele din 1918, cu cîte 50 de hectare. Terenurile urmau să fie acordate la prețul de expropriere.

Legea arată că statul romîn a acordat ulterior un avantaj juridic special unei categorii definite prin rolul său în evenimentele din 1918. Ea nu stabilește însă, prin ea însăși, că un asemenea avantaj fusese negociat ca plată secretă înaintea votului. Cele două fapte trebuie păstrate distinct: recompensa legală din 1928 este documentată, iar folosirea ei ca probă directă despre banii din martie 1918 ar fi o concluzie suplimentară.

Mărturia lui Pilescu în jurnalul lui Argetoianu

O relatare romînească ulterioară, dar concretă, apare în jurnalul privat al lui Constantin Argetoianu. La 27 octombrie 1935, el scria că dr. Pilescu îi confirmase din nou că, în apropierea votului din 1918, Pilescu și Andrei Corteanu îi duseseră și îi număraseră lui Ion Inculeț două milioane de lei din partea lui Marghiloman.

Relatarea indică o persoană, o sumă și doi presupuşi intermediari. Ea este mai precisă decît simpla repetare a unui zvon, dar rămîne o mărturie consemnată în 1935 de Argetoianu, nu un extras de contabilitate din martie 1918. În Memorii, Argetoianu a formulat acuzația și mai direct și a afirmat că deținea declarația celor doi intermediari. Diferența dintre o afirmație memorialistică și un document financiar verificabil este esențială pentru evaluarea sursei.

Două, șase sau șapte milioane?

Cele trei cifre principale nu trebuie adunate și nici tratate automat ca aceeași operațiune:

două milioane de lei apar în relatarea lui Argetoianu despre suma care i-ar fi fost dusă personal lui Ion Inculeț;
șase milioane de leva apar în presa bulgară din august 1918 ca sumă atribuită fondului adus pentru negocieri și împărțit mai multor lideri;
șapte milioane de lei apar în transcrierea din 1925 a însemnărilor atribuite jurnalului lui Șcerbaciov și se referă la un cerc mai larg, Directoratul și membri ai Sfatului Țării.

Diferențele de monedă, sumă și beneficiari arată că sursele transmit versiuni distincte. Ele nu permit o aritmetică retrospectivă prin care toate milioanele să fie puse în aceeași casă.

Totuși, dimensiunea sumelor poate fi înțeleasă printr-un reper contemporan. Banca Națională a Romîniei indica pentru 1918 un preț mediu de aproximativ 0,46 lei pentru un kilogram de pîine. Suma de două milioane de lei însemna, la acel preț, circa 4,35 milioane de kilograme de pîine. Exprimată într-o unitate monetară actuală, această cantitate ar echivala cu aproximativ 4,35 milioane de euro la un reper rotund de 1 euro pentru un kilogram de pîine. Este o estimare comparativă, nu o conversie istorică a leului din 1918 în euro.

Ce rămîne stabilit

Documentele permit cîteva concluzii ferme. În ajunul votului au existat negocieri politice directe între guvernul Marghiloman și conducerea Sfatului Țării. În timpul vizitei au fost distribuite și sume publice, cu destinații declarate. Acuzațiile despre bani pentru lideri sau deputați au apărut aproape de momentul evenimentului, în surse bulgare din 1918 și în publicații rusești, ucrainene și romînești din anii următori.

Sursele nu au aceeași origine, aceeași orientare politică sau aceeași valoare probatorie. Unele descriu negocieri, altele repetă mărturii, iar altele prezintă afirmația că ar exista documente financiare. De aceea, acuzația nu poate fi transformată fără precauție într-un fapt definitiv despre cumpărarea votului. În același timp, cronologia și diversitatea surselor fac imposibilă reducerea ei la o invenție apărută mult mai tîrziu.

Istoria votului din 27 martie/9 aprilie 1918 rămîne astfel legată de două realități care trebuie analizate împreună: negocierile politice documentate și o serie de acuzații despre bani, consemnate de autori aflați în tabere politice diferite. A le confunda înseamnă fie să transformăm o mărturie în verdict, fie să ignorăm o parte importantă a documentelor contemporane și a memoriei politice a epocii.